Colturi de viata…

…cu cat merg mai departe realizez ca traiesc ca noi toti de altfel intr-o lume atat de ipocrita, o lume falsa, lasa si lipsita de mandrie, o lume in care nimeni nu are curajul sa isi arate adevarata fata si sa isi recunoasca si sa isi accepte propria identitate. Fiecare se ascunde si crede ca poate fi mai bun, mult mai bun decat este si se subestimeaza pentru a impresiona sau cel putin el asa crede, astfel putinii care incearca sa se “demachieze” vor parea niste mascarici de circ care au fost lasati in libertate. Oare ce se va intampla cu noi  atunci cand nu vom mai fi capabili de a ne interpretam rolul (mai mult sau mai putin) ales? Oare macar atunci cand murim vom avea curajul sa recunoastem cine suntem si ca suntem ceea ce suntem sau vom continua sa ne negam adevarata identitate de frica, ca nici macar acuma in ultimele clipe nu vom fi acceptati de cei din jur? De ce e atat de greu sa ne acceptam propria constiinta si in primul rand sa ii acceptam pe cei din jurul nostru cum sunt ei cu adevarat? Oare e chiar atat de greu sa incercam macar o clipa sa nu ii mai jignim si sa nu ii mai criticam pe cei din jur si ne consideram superiori lor chiar daca suntem egali sau uneori mult mai inferiori?

Adevarul este ca toti traim pe interes chiar daca negam(pentru ca este singurul lucru pe care il stim toti sa-l facem cel mai bine:sa negam tot ceea ce ne dezavantajeaza in ochii celor din jur).

Oricum lumea este un teatru iar noi suntem actorii, actori ai caror nume nu vor fi aflate niciodata. Suntem cu totii blestemati sa traim imbracati in aceleasi costume pe care le vom putea dezbraca doar atunci cand vom avea curajul de a ne afirma.

De ceva vreme incerc sa evit o discutie caruia eu personal nu ii vad rostul(dar trebuie!), o discutie in care sunt nevoita sa ii ascult pe cei din jur cum isi exprima punctul de vedere, punct de vedere cu care eu nu sunt de acord dar trebuie sa-l inghit pentru a evita cat mai mult discutiile in contradictoriu. Ii detest pe cei care cred ca imi pot rezolva mie problemele si in primul rand pe cei care cred ca imi stiu problemele pe cand ei nici macar nu inteleg 1% din ele.

Nimeni nu imi poate controla gandurile, uneori nici macar eu, asa ca nu inteleg de ce lumea incearca….nu ar putea doar sa taca si atat?

Cineva cu jumatate de masca(sau cu una mai mica)?!